Când toamnele mă lasă

Acolo cresc cireşii
unde ţi-ai lăsat sărutările...
în seara asta ne-am acordat
pentru ultima oară
te-am învăţat pe de rost în aştia 4 ani
am sperat în zadar că alţi patru
te-ar dezvăţa...
eşti o metaforă- o fostă metaforă-
nici pomii nu mai cresc în tine
ai poame în locul gurii
eu obişnuiam să le ţin în ochi;
asta ar fi ultima oară când îţi scriu
trebuie să mă crezi de data asta
o dată la patru ani dragostea se deşteaptă
se răscoleşte în ea însăşi
bătându-şi piepţii cu pumnul

#voi înceta să te readuc aminte
să mă crezi de data asta
voi înceta să mă deştept în tine.

Refulare

Timpul a încetat de mult să mai curme vieţi

încă dinainte să te naşti s-a retras

moartea nu invocă decât începuturi

placide, trecătoare

arta s-a substras ironic

poate d-aia o asemăn cu veşnicia...

dacă ne-am fi născut normal

am fi fost foarte Oameni

dar existenţele noastre nu sunt decât îmbătrâniri

nu sunt decât riduri şi dezvăluiri proaste.

Mi-am văzut genele ca pe nişte refulări ale privirii

în degete nu-mi mai găsesc luceferi

până şi umerii mi-au devenit demodaţi

puţin cam strâmţi pentru toată iubirea

s-a uscat anotimpul din mine, din toţi

am privit viaţa ca pe un Dumnezu care se scutură de îngeri

în cele din urmă, nimeni nu pleacă de aici cu ani în buzunar...

miroase a lepădare

am fi fost foarte Oameni dacă ne-am fi uitat uneori.

Jos

pe tărâmurile de sub cer
timpul cade adesea în picuri
oamenii au golgote încrustate în ceafă
pe care le mută spasmodic 
după un umăr pe altul
zorile se ivesc alene, cu susul în jos
cu roua căpătâi 
nimeni nu cugetă, căci existenţa tuturor
stă în pregetare

#pe tărâmurile de sub cer
fructele nu s-au dumirit
creşterea lor încă mai aşteaptă oameni...

Abjuration

Mi-am cumpărat o călimară astăzi

m-am gândit că ar fi un suport bun pentru bărbaţi

s-ar scufunda în albastru

dacă ar avea puţină îmaginaţie, ar înota spre marginea sticlei

sărutând-o convulsiv

ca pe o ultimă femeie...

am cules dragoste cum se culeg merele

pe lumină, cu răsuflarea tăiată

în căutarea unuia brăzdat de perfecţiune

aş putea să omor iubirea în două secunde

ar trebui doar să inchid ochii

ar fi eclipsă în mine,

în fiecare inimă din oraş

aş putea să omor iubirea

s-ar face eclipsă în mine

(mi-e teamă doar ca genele să nu mi se

îndrăgostească prea tare...)

Tabula rasa

Stăteam într-o noapte cu tine

pe caldarâmul rece şi palid al oraşului

era întuneric în mine, în noi

maşinile nu treceau, greierii îşi înmormântaseră glasul

sub pietre

oamenii se metamorfozau în stane de sare

uitându-se în urmă, la dragostea noastră

mi-am dat seama că mă iubeşti fără să-ţi foloseşti inima

într-un mod de care nici tu nu eşti conştient

mi-am dat seama că zidurile oraşului adăpostesc uitare,

nu dragoste

#nu ştiu dacă noaptea urmează legi naturale

aş asuda la gandul că iubeşte din inerţie

fără răzvrătiri sau deziluzii#

înainte să scriu mi-am rezumat sufletul

era necesar să îmi demonstrez că mă pot lipsi

de părţile lui inutile

am avut o introducere şi o încheiere

coastele s-au unit hiperbolic, culminant

apoi m-am desenat ca de fiecare dată

singură, cu dragostea ta atârnând undeva în spate...

#nu ştiu dacă noaptea urmează legi naturale

(poate aşa i-ar fi mai uşor să treacă prin iubire)#

Epistolă

Scriu cu greutate, Dumnezeule

m-au părăsit puterile, mâinile

pământul nu oferă îngăduinţă, doar pedepse capitale

trăiesc cu greutate, Dumnezeule

nu cunosc pocăinţa

nu cunosc palmele care m-au plămădit

-aş vrea să ştiu dacă sângele Tău zăboveşte în mine-

trăiesc alegoric, mor alegoric,

nu ştiu ce culoare au ochii Tăi

nu ştiu dacă oamenilor mari le creşte şi sufletul

căci văd că mie mi-a rămas cam strâmt…

nu Te mai ştiu, Dumnezeule

parcă rănile Tale au fost plăsmuite

îngrămădite în veacurile testamentare

-uneori mi-aş dori cerul numai pentru că e singurul

care Îţi cunoaşte răsuflările-

pământul îmi pare mai plans ca ieri

poate că e de vină toamna

m-au părăsit puterile, gândurile

m-a părăsit imaginaţia, dragostea

aş vrea doar să Te văd, Dumnezeule

aş vrea să-mi spui că sângele Tău zăboveşte

în mine…

Psalm de toamnă

Am început să mă îndoiesc

nu ştiu sigur ce parte a vorbit în numele meu

am visat că moartea este singurul motiv pentru

care oamenii iubesc

încep să-mi dau crezare- mă gândesc

că dragostea e genul de sentiment

care nu oferă indulgenţe

bărbaţii cutreieră femeile

femeile cutreieră bărbatul

toamna dăruieşte nelinişti

plesnind adesea cugetările care se opun firii

când e frig trebuie să te supui legilor imorale

aşa se judecă în ultima vreme

pentru cei mai mulţi dragostea ţine de cald

însă noi ştim că iubirile nu se consumă alene pe oameni

vânzându-şi trupul, carnalităţile

-noi ştim însă că iubirea e despot

în ea sălăşluiesc mii de femei cu piepturi uşurate

în ea sălăşluiesc lagărele sentimentale-

Ni s-a reîncarnat primăvara

Au întomnit frunzele

au întomnit oamenii

dimineţile sunt şoptite în rugăciune

poeziile îşi gasesc începutul în puncte...

#Poeţii nu au putere asupra timpului

tocmai de aceea învaţă în fiecare toamnă

estetica neantului provizoriu

ciclicul îi salvează, făcându-le pulsul să foşnească;

i-am văzut cum îşi cos pieptul

dezertând în faţa inexorabilităţii răgazurilor

crezând că ei au drept de moarte asupra sinelui

asupra carnalităţii care invadează suflarea...

toamna, poeţii cară cruci din carne

cerul oglindeşte în palmele lor urme de cuie

au nevoie de Dumnezeu. 

Deshidratare

Imponderabilitate inimii nu se datorează lipsei dragostei

ci

fricii de a nu o putea descrie în faţa morţii

nu-ţi poţi însuşi iubiri pe care nu le-ai descifrat niciodată

tocmai pentru că nu ai ştii unde le sunt răsuflările…

vezi tu,

începutul iubirii este moartea

nu poţi găsi pentru dragoste altă cale de ivire

căci întunericul este un pretext pentru lumină…

Cugetare

Oftaturile dumnezeieşti sunt răgazuri

pentru pocăinţă

dragostea însă nu-şi permite decât suspine

                            ***

am învăţat cum se nasc melodramele

ceva îmi spune că din dragoste

sau din prea multă fericire

ceva îmi spune că tragediile

au singurătăţi existenţiale înţelese numai

de femei care plâng toamna.

Ceva îmi spune că oftaturile dumnezeieşti

sunt lacrimi distilate...